Istoric

 

Întemeierea unui teatru profesionist viabil la Reşiţa se susține pe cel puţin două argumente importante:

În primul rând, pe cofiguraţia generală a oraşului la sfârşitul anilor 40, când Reşiţa număra (în 1948), conform statisticilor oficiale, 24.864 locuitori (iar după alte surse în 1949, 37.000), care reprezenta o aşezare orăşenească de talie mijlocie (faţă de peisajul urban naţional la momentul respectiv), dar cu şanse de dezvoltare rapidă, cum au confirmat, de altfel, anii ce au urmat. În acest sens, pe baza materială tradiţională, treptat îmbunătăţită, creşte și diversifică producţia industrială, înregistrează o sensibilă dezvoltare urbană (în 1968, devine capitală de judeţ cu statut de municipiu, având la recensământul din 1992 circa 92.500 locuitori).
Concomitent, este de menţionat că populaţia oraşului, în epoca de inaugurare a teatrului profesionist (ca şi în deceniile anterioare), deşi eterogenă (ca vârste, categorii socio-profesionale, apartenenţă etnică etc.), s-a dovedit dornică de petrecerea timpului liber în mod variat, având o evidentă preferinţă pentru spectacol ca mijloc de cultură şi delectare estetică.
La această realitate se alătură (ca al doilea argument important) politica programatică a regimului de la putere de a crea noi mijloace şi modalităţi de impunere a propriei ideologii, teatrul (arta îndeobşte) fiind considerat instrument sigur de influenţare a conştiinţelor, fapt declarat adesea în presa vremii.
 Teatrul de Stat din Reşiţa apare prin cunoscuta meto­dă a roirii unui stup. Desprinderea s-a făcut din Teatrul Naţional din Bucureşti, unde se pregătesc, în bună parte, primele trei spectacole inaugurale. Iată derularea în ritm alert a momentelor importante: La 20 aprilie 1949, este prima repetiţie cu piesa „Confruntarea", de Tur şi Şeinin (sub îndrumarea regizorală a lui Oni G. şi Nicolae Dinescu). În paralel, se pregăteşte premiera cu „Cumpăna", de Lucia Demetrius (regia Sică Alexandrescu). Concomitent, se repetă şi spectacolul cu „O scrisoare pierdută", de I.L. Caragiale. Repetiţiile cu aceste piese vor continua la Reşiţa, unde la 15 mai 1949, sosesc cu trenul personalul artistic, tehnicienii şi materialele de scenografie. Călătoria este re­memorată de unul dintre componenţii trupei (Corado Negreanu), astfel: În Gara de Nord, o mică trupă de actori în frunte cu Ana Luca şi Baldovin, s-a suit în vagonul „rezervat", pornind din Bucureşti spre un oraş pe care nu-l ştim decât din auzite.
Spectacolele de început s-au pregătit în ritm rapid, astfel că în seara zilei de 1 iunie 1949, ora 20, se bate primul gong, prezentându-se cea dintâi premieră cu piesa de Lucia Demetrius. Momentul inaugural este consemnat de presa timpului, cu atmosfera şi emoţiile firești unui important eveniment festiv. La inaugurare, printre membrii fondatori a circulat o foaie de hârtie pe care şi-au aşternut numele: I. Horațiu (actor), Sică Alexandrescu (regizor), Gheorghe Cheța (diector), Aurel Baranga (dramaturg), Nicolae Dinescu (regizor), Petre Iosif, Virgil Lechinţeanu (actor), Al. Caramanlău (scenograf), I. Pătraşcu (actor), Iulian Necşulescu (actor), Ana Luca (actriță) Angela Costache (actriţă), Aglaia Metaxa (actriţă), Paul Teodoru (actor), N. Făgădaru (actor), Marcela Radu (actriţă), Grazziella Barbu, Gh. Musceleanu (actor), Moni Ghelerter (regizor), Alexandru Marius (actor), S. Nestor, Costin Iliescu (actor), A. Alexandrescu, E.V. Metaxa, L. Ştefănescu, Dan Nicolae (actor), Jean Reder, Xenia Beza-Reder, Ion Manu (actor), Ion Ulmeni (actor), C. Morţun (actor). Printre membrii fondatori au mai fost şi alţi actori din distribuţiile primelor 3 premiere ca și membri ai corpului tehnic: Victor Mihăiescu (pictor), Nicolae Tudose (maestru tâmplar), Traian Măceanu (mașinist), Ionel Mihail şi Constantin Brezan (tehnicieni).
Prima stagiune a noului teatru a fost mai scurtă ca celelalte (1 iunie — 16 iunie 1949), spectacolele cu cele trei premiere („Cumpăna", „Confruntarea", „O scrisoare pierdută") fiind realizate de un colectiv venit de la București din care 29 de actori au rămas la Reşiţa ca slujitori permanenţi ai acestei scene, alături de vreo 25 tehnicieni funcţionari.
Greutăţile începutului au fost aspre, mărturisea peste timp directorul administrativ Chaskiel Aspis. Cazarea oamenilor s-a făcut mai întâi în locuri improprii. Dacă strădaniile slujitorilor noii scene erau mari pentru a-şi face datoria faţă de public, pe măsura forţelor proprii, răspunzând şi la solicitările obşteşti, nu acelaşi lucru dovedesc oficialităţile, după cum însuşi directorul instituţiei declara nemulţumit: „O parte din artişti se ocupă intens de activitatea echipelor culturale sindicale din toate sectoarele oraşului (…)
Revenind la condiţiile materiale de muncă, se cuvine făcută prezentarea, chiar şi sumară, a spaţiilor (din Reşiţa) în care şi-a desfăşurat activitatea acest teatru de-a lungul stagiunilor. Aşadar, inaugurarea s-a făcut la Casa Muncitorească, în sala destul de spaţioasă (888 locuri, parter-balcon), avârd o scenă cu o oglindă 9X4 m şi 7 m adâncime. În 1953, stăpânul sălii, sindicatul muncitorilor din Combinatul metalurgic, după câteva avertizări, face demersuri către oficialităţile oraşului cerând evacuarea definitivă a sălii de către teatru. În aceste condiţii, teatrului i se oferă sala şi spaţiile aferente fostului stabiliment hotel-restaurant „Oltenia".  În noul sediu nu erau condiţii pentru ateliere de pictură, tâmplărie şi tapiţerie, aflate provizoriu în clădirea „Madosz". De aceea, pe locul popicăriei din curtea stabilimentului, s-a amenajat (în 1956), prin munca tehnicienilor teatrului, încăperile aferente atelierelor respective, în acest fel obţinându-se avantajul grupării în aceeaşi incintă a întregii activităţi.
In 1960-1961, când clădirea cea nouă a Casei de cultură a sindicatelor era gata, pusă în poziția de opţiune între reparaţii generale la sala şi sediul propriu (subvenţia era asigurată) şi varianta de chiriaş al noului edificiu, conducerea teatrului (director Cristian Pârvulescu) alege cea de-a doua posibilitate. Astfel, se perfecta un contract cu administraţia Casei de cultură de acces la scenă trei zile pe săptămână şi alte zile în măsura posibilităților, în schimbul unei sume drept chirie. Contractul se reînnoia de la o stagiune la alta. Pe de altă parte, la începutul anilor ’70 când s-a demolat aripa dreaptă a străzii Mihai Viteazul pentru a face loc Laminorului Bluming, teatrul nu mai era proprietar de sală, ci doar al unui sediu administrativ, primind în schimbul acestuia un spațiu mult redus. Acest local fiind evident impropriu pentru a fi sediul unui teatru profesionist, oficialităţile municipale găsesc o formulă deameliorare: acordarea unui alt sediu administrativ (în 1978) la etajul tronsonului sălii polivalente din piaţa 1 Decembrie 1918, câştigând faţă de suprafaţa de funcţionare precedentă doar o sală de repetiţie. Dar cum pe acest nou spaţiu nu au fost întocmite acte de proprietate, teatrul riscă să fie evacuat de proprietarul notificat în documentele oficiale. La un moment dat, s-a vorbit şi chiar s-a scris despre ridicarea unui edificiu teatral la Reşiţa, dar totul a rămas la nivelul promisiunilor.
Prin adresa nr. 403/ 1990, Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Caraş-Severin solicită Ministerului Culturii şi Primăriei Reşiţa aprobarea pentru înlocuirea vechii denumiri Teatrul de Stat din Reşiţa cu o nouă denumire: Teatrul municipal „G.A Petculescu" (denumire sugerată cu ani în urmă de prof. Petru Oallde). Noua denumire intră în vigoare odată cu aprobările date de Ministerul Cuturii şi respectiv Primăria Reşiţa în 1990.